Vederea este însuşirea de a vedea. Ea este asigurată de ochi, care captează imagini, şi de creier, care le interpretează.
Fenomenul vederii începe cu retina prin intermediul căreia parvin imaginile transmise de cornee şi cristalin. Celulele retinei trimit informaţiile la creier, care studiază forma, culoarea şi relieful obiectelor şi apreciază distanţa între ochi şi aceste obiecte.
MECANISMELE VIZUALE
Razele luminoase şi imaginile traversează pe rând corneea, umoarea apoasă, pupila, cristalinul şi corpul vitros, înainte de a ajunge pe retină. Două componente ale ochiului intervin şi asigură puterea de refracţie, menită să trimită imaginea la retină redusă şi inversată: corneea, care transmite şi reflectă lumina, şi cristalinul, care ajustează vederea, datorită elasticităţii şi modificărilor de curbură.
Când influxul luminos ajunge pe retină, se declanşează un influx nervos la nivelul diferitelor celule fotoreceptoare (conuri şi bastonaşe). Acest influx este trimis la creier de căile optice (nerv optic, bandelete). Interpretarea acestui influx se face la nivelul părţii posterioare a creierului, cortexul occipital.
VEDEREA FORMELOR
Vederea formelor, numită şi vederea morfoscopică, nu este posibilă decât dacă toate componentele ochiului sunt într-o stare bună de funcţionare: transparenţa corneei, a umorii apoase, a cristalinului, a corpului vitros; perfecta transmisie a imaginilor pe retină datorită cristalinului; funcţionarea căilor optice în totalitatea lor. Vederea formelor este foarte precisă în zona centrală a retinei, numită maculă sau fovea. Uşor curbată, această mică regiune conţine conuri şi este răspunzătoare de acuitatea vizuală. Tot ce este perceput în afara acestei zone centrale a retinei e mai puţin clar: acesta e câmpul vizual.