Recoltarea şi transportul probelor
Probele recoltate de la pacienţii ce se încadrează în grupul cu risc minim ar trebui manevrate în acelaşi mod ca şi probele pentru testele ce se efectuează de rutină, respectând regulile de bună practică medicală de laborator.
MĂSURI DE PROTECŢIE
Probele recoltate de ta pacienţi încadraţi în categoriile cu risc mai mare ar trebui recoltate de către personalul medical cu experienţă, asigurând măsuri de protecţie cum ar fi folosirea unui şorţ impermeabil , a unui halat, a mănuşilor, a măştii de protecţie facială şi ochelari de protecţie a ochilor.
Probele ar trebui depozitate în containere rezistente, bine închise, prin capace ce se înşurubează, plasate în interiorul a două pungi sigilate, iar suprafaţa lor trebuie dezinfectată înainte de a fi transportate.
Sângele infectat este tratat ca o probă biologică cu risc ridicat. Medicii ce recoltează probe de la un pacient infectat vor purta mănuşi, mască şi mănuşi de protecţie.
TRANSPORTUL
Probele trebuie transportate în containere etanşeizate, sigilate cu bandă şi etichetate cu menţiunea datei recoltării şi numelui pacientului. Acest container iniţial este învelit în material absorbant, pentru cazul în care s-ar produce scurgeri şi este plasat apoi într-un alt container.
Formularele de cerere a analizelor şi orice altă informaţie sunt plasate la exteriorul containerului. Aceasta este pus apoi într-un alt tub, ce este transportat cu etichetarea corespunzătoare şi cu permisele necesare.
Diagnosticul de laborator
Probele recoltate de la un pacient bănuit a avea o infecţie cu VHF trebuie manevrate într-o unitate de nivel 4 de biosiguranţă (maxim).
Acest tip de unitate este securizat, ventilat special, aerul este filtrat şi unitatea este dotată cu o fereastră de observare. Această unitate esle găzduită într-o clădire separată sau într-o parte de clădire izolată, cu o singură intrare.
MĂSURI DE SIGURANŢĂ NECESARE
O parte din măsurile de siguranţă obligatorii includ restricţionarea accesului de către personalul autorizat, care are o instruire specifică de manevrare a acestui tip de probe. Un al doilea membru al personalului de laborator, special instruit, trebuie să fie prezent în orice moment în care se desfăşoară activitate în unitate. Există un echipament special de protecţie şi îmbrăcăminte, obligatori, iar personalul trebuie să facă duş înainte de a părăsi unitatea.
METODE DE DIAGNOSTIC
Diagnosticul de laborator poate fi pus prin diferite metode. Acestea includ:
Depistarea directă a materialul genetic viralîn sânge sau ţesuturi
Folosirea microscopiei electronice pentru vizualizarea virusului în sânge, urină, sau probele de ţesuturi recoltate.
Izolarea virusului în culturile de celule – creşterea virusului poate fi observată sub forma efectului pe care virusulîl are asupra celulelor .Folosirea imunofluorescenţei pentru detectarea celulelor infectate cu virusuri. Anticorpii, care sunt parte a răspunsului corpului la o infecţie, pot fi fabricaţi în laborator şi de ei se leagă ţinte fluorescente. Atunci când sunt adăugaţi la o probă ce conţine celule infectate, anticorpii marcaţi fluorescent se leagă de virusuri, intrând în celule, unde pot fi vizualizaţi folosind lumina ultravioletă. Laboratoarele de nivelul 4 sunt folosite pentru cercetarea biologică cu risc, cum ar fi izolarea virusurilor. Cercetătorii poartă un echipament de protecţie etanşeizat şi rezistent la foc.
Acest tehnician examinează o probă de sânge aplicată pe o lamă. Materialul genetic viraI poate fi depistat uneori în probele de sânge.
Imunofluorescenţa poate fi folosită şi pentru depistarea răspunsului organismului la infecţie, prin adăugarea de elemente fluorescente virusului însuşi, numite anti-gene. Acestea pot fi folosite pentru depistarea răspunsului anticorpilor produşi de pacient în urma infecţiei virale.
Folosirea metodei ELISA (reacţie imunoenzimatică) – se foloseşte în locul substanţei fluorescente o enzimă. Enzima descompune un compus chimică, adăugat în etapa finală a testului, ducând la o modificare a culorii dacă sunt prezenţi anticorpii în proba recoltată.
