In cursul fazei acute a hepatitei A sunt produşi anticorpi de tip IgM (imunoglobuline), care apoi sunt înlocuiţi de anticorpii protectori de tip IgG. Din acest motiv, detectarea IgM este un test diagnostic pentru hepatita activă, în timp ce depistarea IgG indică faptul că persoana respectivă a avut hepatită A în trecut, iar acum este imună.
Hepatita B are cel puţin trei sisteme distincte antigen-anticorp, care au fost utilizate pentru a se face distincţia între prezenţa formelor active de boală şi respectiv, a stărilor de imunitate, şi care au permis elaborarea unorvaccinuri eficiente.
■ Antigenul de suprafaţă – AgHBs – reprezintă în mod obişnuit prima dovadă de infecţie şi dispare în cursul perioadei de convalescenţă. Anticorpii anti-HBs apar după ce a avut loc vindecarea şi persistă de obicei întreaga viaţă, indicând existenţa unei infecţii vechi. Persistenţa AgHBs şi lipsa anticorpilor anti-HBs duce la instalarea hepatitei cronică sau a stării de purtător. AgHbs reprezintă markerul de diagnostic al hepatitei B.
Antigenul core (din miez) – este prezent în celulele hepatice infectate, dar nu şi în sânge. Anticorpii anti-HBc apar, în general, odată cu debutul clinic al bolii, apoi nivelul lor scade. Uneori pot reprezenta singurul indicator de infecţie recentă.
AgHBe este prezent numai La pacienţii cu AgHbs pozitiv şi implică un risc crescut de infecţie şi o probabilitate mai mare de cronicizare a bolii.
Numeroasele subtipuri de hepatită C prezintă mari variaţii individuale ca răspândire geografică şi, de asemenea, în diverse perioade de timp. Anticorpii anti-HVC reprezintă un diagnostic de boală activă şi nu au rol protectiv.
S-au dezvoltat vaccinuri pentru HVA şi HVB, care pot fi administrate separat sau în combinaţie şi care conferă imunitate activă. Cu toate acestea, multiplicitatea antigenică a HVC a făcut imposibilă dezvoltarea unui vaccin până în momentul actual.
Probele de sânge sunt analizate în scopul detectării prezenţei anticorpilor IgM; aceştia arată că pacientul suferă de hepatită acută.
Imunizarea pasivă (injectarea de imunoglobuline pentru prevenirea infecţiilor), poate duce la scăderea riscului de boală la contacţii imediaţi de HVA sau HVB. Utilizarea imunizării active (HVA, HVB] împiedică dezvoltarea hepatitei acute şi implicit a unora din cazurile de îmbolnăvire cronică.
Singurul tratament pentru HVC este interferonul (substanţă proteică antivirală], care are eficacitate limitată şi nu este lipsit de efecte secundare grave.
Injecţia cu imunoglobuline oferă imunitate temporară împotriva hepatitei A sau B la persoanele expuse infecţiei. Acest lucru asigură imunitatea pasivă.
Hepatita care persistă mai mult de şase luni este declarată cronică şi variază de la forme inflamatorii blânde la ciroză – o boală în care celulele hepatice lezate sunt înlocuite de ţesut cicatricial nefuncţional.
0 treime din cazuri se dezvoltă ca urmare a hepatitelor acute (HVB, HVC], dar majoritatea constituie forme insidioase şi prezintă simptome nespecifice (oboseală, lipsa poftei de mâncare şi o stare generală de rău] care par să survină în absenţa unei faze acute evidente de boală.
Mulţi dintre pacienţi nu ştiu că suferă de hepatită cronică şi adesea boala continuă să evolueze în mod asimptomatic timp de mai mulţi ani, uneori chiar mai multe zeci de ani.
Cu toate acestea, devine tot mai evident că, în final, toate cazurile vor evolua către ciroză şi carcinom hepatocelular (cancer hepatic primar).
Articol simplu bun dar care este SURSA informatiilor redate in acest articol?