Organul olfactiv se găseşte în prima parte a căilor respiratorii, la nivelul concii nazale superioare şi a septului nazal învecinat. El ocupă o zonă de dimensiunea unei monede.
Datorită unor depozite pigmentare, regiunea responsabilă de miros are culoarea galbenă, diferenţiindu-se astfel de mucoasa înconjurătoare roşie. Nu a fost încă elucidat, dacă pigmenţii au un aport propriu-zis în procesul olfactiv. Este cunoscut însă faptul că animalele albinoase (cărora le lipsesc pigmenţii) nu posedă simţul mirosului. Ţesutul epitelial al regiunii olfactive (mai mult de 10 milioane de celule receptoare) este cu circa 50 um mai înalt decât epiteliul acoperit de cili al căilor respiratorii.
Celulele olfactive sunt acoperite de cele mai fine firicele de păr (cili) – până la 12 per celulă – şi cu mucus. Prelungirile nervoase se desfăşoară în mănunchiuri de fibre, de la celulele olfactive şi până la segmentul anterior al rinencefa- lului, la baza lobului frontal. Celulele olfactive sunt delimitate de rinencefal prin intermediul unui os extrem de subţire numit lamină orizontală. Prin mici orificii din acest os trec fibrele nervoase. Abia după ce informaţiile au fost prelucrate, devenim conştienţi de un anumit miros.
Celulele olfactive sunt receptori chimici, deci stimularea celulelor senzitive este o urmare a proceselor chimice desfăşurate la suprafaţa cililor. Nu este clar cum decurge reacţia moleculară prin care putem diferenţia între sute de mirosuri diferite.
Substanţele gazoase pot fi mirosite mai uşor. Solubilitatea în apă creşte potenţialul olfactiv, deoarece moleculele de miros ajung în aer atunci când are loc evaporarea. Acest principiu este folosit în industria parfumurilor. Percepţia diferenţelor de aromă poate fi antrenată. Un parfumeur experimentat poate simţi mai mult de 5 000 de mirosuri. Atunci când percepem un miros mai mult timp, ajungem să nu îl mai simţim, deoarece ne pierdem sensibilitatea. Se pare că toţi receptorii sunt ocupaţi de aroma respectivă şi trebuie să se odihnească.
Nu există termeni specifici pentru mirosuri, acestea fiind mai curând denumite în funcţie de obiectele ce le generează. Vorbim, aşadar, de miros de violetă, de fum etc. Multe animale au un simţ al mirosului extrem de bine dezvoltat. Comparativ cu omul, câinele deţine un număr aproape de zece ori mai mare de celule olfactive. In cazul acestuia, nasul este cel mai important organ de simţ.
Rinencefalul se află în strânsă legătură cu sistemul limbic. Astfel se explică de ce anumite mirosuri sunt considerate plăcute, trezesc dezgust sau ne amintesc de anumite evenimente din trecut.
