>
Diagnosticul insuficienţei cardiace este stabilit de cele mai multe ori prin examen clinic, dar uneori pot fi necesare şi alte investigaţii prin care să se determine cauza de fond şi cea mai bună modalitate de tratament. Simptomele de tipul dispneei şi al edemelor sunt foarte sugestive pentru diagnosticul de insuficienţă cardiacă.
Poate fi nevoie de efectuarea următoarelor investigaţii:
■ Analize de sânge – hemoleu-cograma completă, teste hepatice, renale şi ale funcţiei tiroidiene, enzime cardiace, al căror nivel creşte după un infarct miocardic;
■ Radiografie toracică – pentru a vedea dacă inima este mărită în dimensiuni, dacă este prezent lichid în plămâni sau dacă arterele sunt rigide;
Electrocardiogramă (ECG) – de obicei are aspect modificat la pacienţii cu insuficienţă cardiacă;
■ Ecocardiografie – o investigaţie esenţială, care evaluează funcţia ventriculului stâng, valvele cardiace şi pericardul;
■ Ecografie vasculară Doppler – utilizată pentru studierea valvelor şi a fluxului sanguin;
■ Cateterism cardiac – oferă informaţii asupra presiunilor de la nivelul cordului şi a arterelor coronare;
■ Test de efort – utilizat în scopul evaluării capacităţii cordului de a asigura necesarul de sânge oxigenat.
Medicul poate apela la radiografii pentru a verifica existenţa unor semne de insuficienţă cardiacă. Printre acestea se numără prezenţa de lichid în plămâni şi rigidizarea arterelor.
In caz de insuficienţă cardiacă, inima va genera zgomote anormale la auscultaţia cu stetoscopul. Existenţa unui exces de lichid în plămâni poate genera anumite zgomote specifice, denumite raluri crepitante (cracmente).
De multe ori, persoanele cu afecţiuni cardiace necesită internare în spital. Când este posibil, trebuie tratată cauza de fond, ca de exemplu, anemia.
Odihna micşorează efortul inimii, dar perioadele de repaus la pat trebuie să fie cât mai mici posibil, pentru a evita formarea cheagurilor de sânge (tromboze) la nivelul membrelor inferioare.
Pacienţii sunt îngrijiţi cel mai bine în poziţie de şezut decât întinşi în pat. Mesele trebuie să fie reduse cantitativ şi cu conţinut redus de sare. Alcoolul şi fumatul trebuie evitate.
Tratamentul medicamentos include:
■ Diureticele – măresc producerea de urină şi scad tensiunea arterială, edemul şi dispneea;
Betablocantele – ajută inima să bată mai rar, dar tratamentul trebuie început sub supraveghere medicală;
■ Inhibitorii ECA (enzimei de conversie a angiotensinei] – acestea reduc ratele morbiditaii şi mortalităţii atât în cazul insuficienţei cardiace, cât şi a infarctului miocardic. Prima doză trebuie administrată sub supraveghere medicală;
Antagonists de angiotensină II -sunt asemănători inhibitorilor ECA, dar prezintă mai puţine efecte secundare;
■ Digoxinul – produce de obicei greaţă, iar doza de administrare poate fi greu de determinat. Este utilizat în special pentru stabilizarea ritmului cardiac în cazul existenţei unor tulburări de ritm.
■ Mulţi dintre pacienţi necesită o combinaţie de medicamente.
De regulă, internarea în spital este obligatorie pentru tratarea pacienţilor cu insuficienţă cardiacă. Pentru redobândirea stării de sănătate sunt de asemenea esenţiale repausul şi administrarea unei combinaţii de medicamente.
Insuficienţa cardiacă poate surveni la orice vârstă, dar de obicei afectează persoanele vârstnice. La nivel european, există circa 22 milioane de bolnavi cu insuficienţă cardiacă, iar în ţara noastră această boală afectează aproximativ 2 la sută din totalul populaţiei, la fel ca şi în ţările occidentale, unde procentul pacienţilor în vârstă de peste 75 de ani, este de aproximativ 10 la sută. în grupa de vârstă peste 65 de ani, circa 10 la 1000 de persoane dezvoltă insuficienţă cardiacă, în fiecare an.
In ciuda progreselor înregistrate în tratamentul bolii, prognosticul pacienţilor cu insuficienţă cardiacă este adeseori nefavorabil. Ratele de supravieţuire sunt mai scăzute decât în cazul multorforme obişnuite de cancer. Circa 50 la sută dintre pacienţii cu forme severede insuficienţă cardiacă, morîn decurs de doi ani de la stabilirea diagnosticului.
Pacienţii cardiaci trebuie să beneficieze de tratament permanent. 80% dintre pacienţii cu forme blânde şi moderate de insuficienţă cardiacă, vor supravieţui.
