Sindromul Wolf-Parkinson-White este una dintre bolile care afecteaza oamenii si al carui diagnostic se pune de catre medic in baza efectuarii unui EKG, electrocardiograma. Aceasta afectiune reprezinta, de fapt, o anomalie a activarii electrice cardiace.
Sindromul Wolf-Parkinson-White
Sindromul Wolf-Parkinson-White – Simptome si diagnostic
Aceasta boala poate sa nu fie insotita de vreun simptom si poate fi descoperita in mod intamplator cu ocazia unei electrocardiografii de rutina, efectuata de medicul specialist.
In contextul unui astfel de examen clinic un expert va putea constata la pacient o temperatura scazuta, transpiratie, hipotensiune, existenta unui puls mai rapid, dar si aparitia unor zgomote cardiace neregulate, care se datoreaza congestiei pulmonare cu sangele ce nu poate sa fie preluat de inima.
Aceasta afectiune mai poate fi diagnosticata in baza unor teste precum electrocardiograma Holter, care analizeaza activitatea inimii, precum si prin intermediul unor cercetari electrofiziologice.
Tratament pentru sindromul Wolf-Parkinson-White
In privinta tratamentului, trebuie spus ca persoanele asimptomatice nu necesita tratament, iar in cadrul unor crize de tahiaritmie este necesara cardioversia, ca sa se poata restabili ritmul normal al inimii.
Este recomandat un tratament medicamentos cu antiaritmice de tipul amiodaronei, procainamidei si adenozinei. Potrivit specialistilor, se va evita administrarea de beta-blocante cum ar fi metoprolol sau digoxin, deoarece aceste medicamente favorizeaza transmiterea pe calea accesorie.
De asemenea, trebuie spus ca tratamentul curativ se realizeaza in urma studiilor electrofiziologice, care trebuie sa localizeze fasciculul accesor, cu ajutorul unui cateterului introdus printr-un vas sangvin intr-una din camerele inimii.
Expertii sustin ca acest cateter poate emite energii mici de radiofrecventa care au rolul de a distruge calea accesorie, blocand transmiterea anormala a impulsurilor electrice.
Conform medicilor, in cazul unui bolnav care sufera de aceasta afectiune, sansele de reusita a acestei interventii sunt mari – de peste 95%, iar riscurile la care se expune pacientul sunt destul de mici.
