Diagnosticul precoce al osteomielitei acute este esenţial, deoarece tratamentul prompt cu antibiotice poate preveni necroza osoasă şi osteomielita cronică. Prima investigaţie constă, de obicei, în efectuarea unei radiografii simple a osului afectat, dar apariţia unor anomalii la acest nivel poate să întârzie un timp.
Alte investigaţii
Investigaţiile prin care se pot depista modificările precoce sunt examenul IRM, ecografia şi examenul CT, precum investigaţia cu radioizotopi, iar diagnosticul se pune, de obicei, pe combinarea acestor examene. In 95 la sută din cazuri, examenul radioizotopic al osului permite formularea unui diagnostic pozitiv, în 24 de ore de la instalarea simptomatologiei.
Totuşi, examenul nu poate face diferenţa între o infecţie şi alte probleme, precum o fractură. Alte examene cu izotopi radioactivi, precum examinarea leucocitelor, sunt mai specifice. IRM poate arăta modificări anatomice şi este investigaţia de elecţieîn cazul suspiciunii de osteomielita vertebrală.
Recoltarea probelor
Odată ce a fost pus diagnosticul de osteomielită prin folosirea de tehnici de imagistică, este importantă şi determinarea cauzei infecţiei. Trebuie luate probe microbiologice înainte de iniţierea tratamentul cu antibiotice. Prin culturi din proba recoltată se poate identifica bacteria responsabilă de infecţie, la unii pacienţi. Recoltarea de probe din puroi şi ţesuturile moi sau biopsia osoasă din osul afectat sunt metode alternative de stabilire a diagnosticului.
In ţările dezvoltate, majoritatea formelor de osteomielită sunt rare. Incidenţa este mai mare în ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, în Marea Britanie, estimările sugerează că infecţiile acute, transmise prin sânge, determină osteomielită la copii foarte rar, cu o incidenţă anuală de 2,9 cazuri noi la 100 000 de persoane.
In SUA, în orice moment, aproximativ 1 din 5 000 de nou-născuţi au osteomielită şi în fiecare an sunt diagnosticate aproximativ 360 de cazuri noi de osteomielită la 100 000 de pacienţi cu anemie cu celule în seceră. Osteomielita este relativ frecventă ca urmare a plăgilor puncţionate la nivelul piciorului şi poate atinge un procent de 30-40 la sută în rândul diabeticilor.
